de Adriana Cărcu
Există o specie de oameni – nu pot să mi-i închipui decât ca pe o specie aparte -, care par să aibă un raport anume cu ideea de împlinire și cărora tot ce pare să le pună piedică nu face decât să le dea aripi. Eu nu cunosc mulți. Unul dintre ei și-a luat o treime din existență ca să creeze o lume, cum de altfel doar scriitorii mai știu să o facă. O lume alcătuită din soare și sunet, din ploi și ritmuri, din frig și arșiță, din armonii și din prietenie, dar mai ales din acel sentiment de apartenență din interiorul căruia te lași mai ușor transportat într-o stare vecină cu transa.
După cum probabil că bănuiți, vorbesc despre Marius Giura. Oficial, titlul său este cel de Director al Festivalului de Jazz de la Gărâna, dar neoficial eu l-am numit demult Visătorul. Și nu întâmplător. De-a lungul anilor, acest apelativ a devenit singura explicație plauzibilă a unui act care, dincolo de excelența culturală, este în primul rând o dovadă de curaj. Trebuie să fii lipsit într-o oarecare măsură de simțul realității pentru a pune pe picioare an de an o antrepriză muzicală și organizatorică de asemenea anvergură, știind bine că, teoretic, nu ai nici o șansă.
Întâmplarea face să cunosc o parte din agoniile prin care trece autorul acestui happening recurent, cu toate așteptările, amânările, încurcăturile și suspendările care te pot face să renunți de mai multe ori într-o singură zi. Acum câțiva ani, pe parcursul unui interviu desfășurat chiar în timpul fesivalului, am devenit martora unui bombardament de vești proaste, ce se succedau într-un ritm halucinant și care pe mine cu siguranță că m-ar fi făcut să fug plângând pe dealuri. După ce afla ba că întârziase un avion și că una dintre trupele care concertau în seara respectivă nu va mai ajunge la timp, ba că se pierduse un instrument în Frankfurt sau că un muzician era de negăsit, Marius lua vorba de unde o lăsase, de parcă i s-ar fi comunicat că deseară e așteptat la o petrecere. Când l-am întrebat de unde își ia calmul olimpian (care îmi stârnește mereu invidia), mi-a răspuns la fel de măsurat că nu este deloc calm și că el este, de fapt, un coleric.
N-am să aflu niciodată unde își depozitează Marius Giura frustrarea, oboseala și exasperarea – poate în cele patru pachete de țigări pe care le fumează zilnic -, dar ceea ce by the end of the day pare să îi restabilizeze contul emoțional sunt bucuriile. Ele rămân. În zilele festivalului există prea puține momente care să-i permită să asculte ce se petrece pe scenă, necum să stea în tihnă de vorbă cu muzicienii pe care și-a dorit atât de mult să-i întâlnească. În zilele festivalului există alte priorități și tocmai acest lucru mă face să mă gândesc că mobilul acestor eforturi inimaginabile e altul. Simt nevoia să evoc aici din nou acea splendidă noapte de vară, care încheia un festival memorabil, noapte în care l-am surprins pe Marius Giura ascultând pentru o clipă trupa de pe scenă, cufundat în acea stare de transă pe care o cunoaștem cu toții. Când m-am apropiat de el și l-am întrebat ce simte, mi-a răspuns simplu „mulțumire, măi, asta simt” și a plecat să-și vadă mai departe de treabă. Atunci am înțeles că mulțumirea lui Marius este aceea de a locui, împreună cu noi, pentru câteva zile un univers plăsmuit din propriile sale vise, și am înțeles că Gărâna este un act de creație.
Universul creat de Marius Giura conține o lume populată cu oameni de toate proveniențele și vârstele – îmi amintesc cu câtă mândrie îi place să remarce cum copiii purtați cândva în brațe prin fața scenei vin azi la festival cu propriile odrasle -, oameni care, în afară de (sau poate tocmai pentru) faptul că iubesc muzica, au o frumoasă însușire comună: ei își păstrează mintea deschisă. Nu am întâlnit nici un adevărat iubitor de jazz (hai să folosim acest termen), nici o persoană care s-a lăsat pusă în visare de acest gen muzical, care să nu fie deschis spre lume. Aceasta este marea calitate a jazzului. Calitate pe care Marius a înțeles s-o cultive cu o dedicație ce pentru unii pare greu de înțeles.
Cât despre conturile financiare: atunci când luminile s-au stins, amplificatoarele au tăcut și noi toți am plecat acasă îmbogățiți, Marius se zbate în hățișul cheltuielilor ce trebuiesc achitate, al înțelegerilor ce se cer onorate și al contractelor care urmează să fie semnate, pentru că exact acela este momentul când totul o ia de la capăt. Acum câteva zile, când Marius mi-a mărturisit că ziua de după încheierea feativalui este ziua în care se simte cel mai bine, am înțeles că acest lucru nu este un paradox, pentru că la sfârșit el vede mereu începutul.
Pe Marius nu l-am auzit niciodată folosind fraze mari, așa cum facem noi atunci când vrem să subliniem valoarea muzicală sau formativă a acestui festival. El continua să facă cu consecvență ceea ce-mi declara, la fel de simplu, dar foarte sugestiv, la primul nostru interviu, când l-am întrebat în ce măsură se lasă influențat de păreri. „Mă opresc, ascult și călăresc mai departe.” au fost cuvintele lui. Iar această călărire din zori și până în noapte dă roade în fiecare an. Printr-un procedeu de „alambicare” aproape miraculos, el reușește să invite la Gărâna marile legende ale genului – pe care nimeni n-a sperat să le (mai) vadă îndeaproape -, dar și să aducă trupe excelente, de care până la data respectivă nu a auzit aproape nimeni. Pe de altă parte, cunosc muzicieni internaționali consacrați care așteaptă plini de speranță să fie invitați cândva la Gărâna.
Expertiza sa muzicală și talentul curatorial au transformat Festivalul de la Gărâna într-un adevărat brand al valorii și au impus nivelul ridicat de receptare și percepție a jazzului de care publicul român dă dovadă azi. Adică, ceea ce în lumea jazzului s-ar chema un „standard”. Doar că Gărâna este orice în afară de asta. Nimic mai departe de idea de standard decât un festival care, după o rețetă unică, sparge repetat canoanele, și care este an de an la fel de proaspăt ca o nouă improvizație pe o temă frumoasă.
În cei șapte ani de când suntem prieteni, Marius nu încetează să mă uluiască cu acea blândă tenacitate cu care reușește să mute munții. Și aceasta aproape că nici nu e o metaforă. Ceea ce se întâmplă în cele patru zile ale festivalului de la Gărâna, a făcut ca ecoul munților bănățeni să răsune clar și inconfundabil în întreaga lume a jazzului mondial. Festivalul de la Gărâna și-a găsit demult locul pe cel mai vizitat site de specialitate, dimpreună cu cei mai reprezentativi muzicieni români ai genului.
Acum, când Festivalul de Jazz de la Gărâna împlinește 20 de aniversări, sunt sigură că Marius privește înapoi cu nostalgie și cu o oarecare mulțumire, iar eu sper că îl încearcă și un legitim sentiment de mândrie. Mândria senină de a fi marcat o înaltă piatră de hotar în cultura muzicală a României. Și parcă văd că, atunci când totul se va fi terminat, la întrebarea mea „Marius, faci și la anu’ unul?” el va răspunde, ca de fiecare dată, „Da’ bineînțeles. Dacă nu-l fac eu, cine să-l facă?” Să fie într-un ceas bun, Marius Giura! Anul ăsta, la anu și la mulți alți ani!
